Jurnalul unui tanar de 20 de ani

Nu știu dacă apariția ei în viața mea a adus mai multă sau mai puțină fericire. Probabil că, indiferent dacă ar fi existat sau nu acea noapte de vară în care am întâlnit-o, aș fi fost fericit în aceeași măsură în care am fost cu ea. Nu știu dacă m-a iubit, la fel cum nici eu nu știu sigur dacă am iubit-o. Pur și simplu, când o priveam, simțeam cum toate petalele zambilelor – florile ei preferate – se revarsă asupra mea cu un parfum nebun, dulce, otrăvitor.

Știu că nu mai găseam sens în nimic atunci când își așeza părul acela lung și mătăsos pe spatele meu, lăsându-l să alunece în valuri care îmi aminteau de lava unui vulcan care erupsese. Avea părul roșcat, iar mie îmi plăcea să o necăjesc găsindu-i tot felul de porecle referitoare la culoarea pronunțată a pletelor ei. Se supăra mereu și se ridica de lângă mine, așteptând emoționată momentul împăcării, în care eu voi merge după ea și o voi cuprinde cu sărutări duioase,ca pentru un copil. Toate aceste gesturi ale ei mi se păreau atât de nevinovate atunci, atât de naturale și de normale pentru comportamentul pe care eu îl atribuisem idealului de feminitate… Târziu mi-am dat seama că ea era mai serioasă decât mine și că nu spunea nici măcar un sfert din ceea ce credea. Prefera să tacă în loc să  vorbească fără temei, iar eu consideram tăcerea ei ca fiind o armă împotriva mea, un instrument care să mă stimuleze să îi iert neștiința în vreun domeniu oarecare. Dar vai, ”vulcanul roșu” – căci așa o poreclisem la început -, era poate chiar mai informată decât mine. Tăcea pentru că i se părea amuzant  să-i demonstreze prietenului ei că îi este superior. De fapt, eu cred că ei îi făcea plăcere să fie mereu cu un pas înaintea mea, să se testeze, să vadă cât de mult poate răbda fără a interveni în discuție. De multe ori nu s-a mai putut abține, vâzând cât de arogant începusem să-mi expun părerile, și mi-a ținut discursuri de ore întregi fără oprire, abordând până și domeniile filosofice de care eu mă ferisem întotdeauna în preajma ei, ba chiar dovedind o memorie ieșită din comun. Nefiind capabil să o judec, eu rămâneam profund impresionat de talentul ei de a-și susține ideile și o admiram și mai mult. Poate că orgoliul masculin a fost cel care nu mi-a permis să-mi recunosc mie faptul femeia de care mă atașasem era mai degrabă un vulcan activ, decât o prințesă inocentă cu care trebuie să te porți grijuliu și atent.

Dar toate au trecut. Acum probabil este la o petrecere, își savurează liniștită șampania sau își face câteva retușuri la toaleta de seară. Oricare ar fi, poate că este fericită. Dar sigur simte o altfel de fericire decât cea pe care am încercat-o împreună. De aceea nu sunt gelos pe nimeni din viața ei, dar nici pe nimeni din viața mea. Ar putea la fel de bine să fie în brațele altui bărbat, să danseze până la epuizare, să-i zâmbească pe sub gene și să-l uimească în fiecare clipă cu naivitatea ei improvizată. Sa spun drept, nu m-au deranjat cochetariile ei de acest gen nici când era împreună cu mine. Pentru că atunci când ne regăseam prin mulțime, nu mai exista nici spațiu, nici timp.Pentru că fiecare moment e unic, e întreg, e lume. Și doar un nebun ar dărâma o lume ca să clădească alta pe aceeași bază, cu aceleași materiale. Mai bine o lasă  pe cea terminată și clădește altele în jur. N-o să șterg amintirea ei. Din contră, atunci când o voi întâlni pe stradă, o voi saluta cu căldură și îi voi întinde mâna ca unui prieten vechi, de mult uitat, în preajma căruia te încearcă nostalgia tinereții. Căci prin fata aceasta, atât de disperată după atenție, atât de sigură de puterea ei asupra sexului puternic, atât de inteligentă și mai ales atât de frumoasă, am învâțat că lumea e o continuă schimbare, o continuă fericire sub diferite forme. Nimic nu e lipsit de substanta, așa cum am crezut la început. Doar că, după ce patima iubirii se risipește,fiecare lucru începe să capete alt sens: sensul lui obișnuit.