Astept

Mă simt închis în duna aurie,

În trup, în sânge, în privire.

 

Aştept în tine alt contrast,

Aştept să mă arunci afară –

Acum că luna poate să apară.

 

Se-aud iar spirite prin piele

Şi, desenat, mi se arată lumea.

Povestea mea, a ochilor închişi

În trup, în sânge, în privire…

 

Prietenii din negură se joacă

Pe cărămizi de timp uscate.

Din vărf

Cerul meu pare doar pământ şi piatră.

Jurnalul unui tanar de 20 de ani

Nu știu dacă apariția ei în viața mea a adus mai multă sau mai puțină fericire. Probabil că, indiferent dacă ar fi existat sau nu acea noapte de vară în care am întâlnit-o, aș fi fost fericit în aceeași măsură în care am fost cu ea. Nu știu dacă m-a iubit, la fel cum nici eu nu știu sigur dacă am iubit-o. Pur și simplu, când o priveam, simțeam cum toate petalele zambilelor – florile ei preferate – se revarsă asupra mea cu un parfum nebun, dulce, otrăvitor.

Știu că nu mai găseam sens în nimic atunci când își așeza părul acela lung și mătăsos pe spatele meu, lăsându-l să alunece în valuri care îmi aminteau de lava unui vulcan care erupsese. Avea părul roșcat, iar mie îmi plăcea să o necăjesc găsindu-i tot felul de porecle referitoare la culoarea pronunțată a pletelor ei. Se supăra mereu și se ridica de lângă mine, așteptând emoționată momentul împăcării, în care eu voi merge după ea și o voi cuprinde cu sărutări duioase,ca pentru un copil. Toate aceste gesturi ale ei mi se păreau atât de nevinovate atunci, atât de naturale și de normale pentru comportamentul pe care eu îl atribuisem idealului de feminitate… Târziu mi-am dat seama că ea era mai serioasă decât mine și că nu spunea nici măcar un sfert din ceea ce credea. Prefera să tacă în loc să  vorbească fără temei, iar eu consideram tăcerea ei ca fiind o armă împotriva mea, un instrument care să mă stimuleze să îi iert neștiința în vreun domeniu oarecare. Dar vai, ”vulcanul roșu” – căci așa o poreclisem la început -, era poate chiar mai informată decât mine. Tăcea pentru că i se părea amuzant  să-i demonstreze prietenului ei că îi este superior. De fapt, eu cred că ei îi făcea plăcere să fie mereu cu un pas înaintea mea, să se testeze, să vadă cât de mult poate răbda fără a interveni în discuție. De multe ori nu s-a mai putut abține, vâzând cât de arogant începusem să-mi expun părerile, și mi-a ținut discursuri de ore întregi fără oprire, abordând până și domeniile filosofice de care eu mă ferisem întotdeauna în preajma ei, ba chiar dovedind o memorie ieșită din comun. Nefiind capabil să o judec, eu rămâneam profund impresionat de talentul ei de a-și susține ideile și o admiram și mai mult. Poate că orgoliul masculin a fost cel care nu mi-a permis să-mi recunosc mie faptul femeia de care mă atașasem era mai degrabă un vulcan activ, decât o prințesă inocentă cu care trebuie să te porți grijuliu și atent.

Dar toate au trecut. Acum probabil este la o petrecere, își savurează liniștită șampania sau își face câteva retușuri la toaleta de seară. Oricare ar fi, poate că este fericită. Dar sigur simte o altfel de fericire decât cea pe care am încercat-o împreună. De aceea nu sunt gelos pe nimeni din viața ei, dar nici pe nimeni din viața mea. Ar putea la fel de bine să fie în brațele altui bărbat, să danseze până la epuizare, să-i zâmbească pe sub gene și să-l uimească în fiecare clipă cu naivitatea ei improvizată. Sa spun drept, nu m-au deranjat cochetariile ei de acest gen nici când era împreună cu mine. Pentru că atunci când ne regăseam prin mulțime, nu mai exista nici spațiu, nici timp.Pentru că fiecare moment e unic, e întreg, e lume. Și doar un nebun ar dărâma o lume ca să clădească alta pe aceeași bază, cu aceleași materiale. Mai bine o lasă  pe cea terminată și clădește altele în jur. N-o să șterg amintirea ei. Din contră, atunci când o voi întâlni pe stradă, o voi saluta cu căldură și îi voi întinde mâna ca unui prieten vechi, de mult uitat, în preajma căruia te încearcă nostalgia tinereții. Căci prin fata aceasta, atât de disperată după atenție, atât de sigură de puterea ei asupra sexului puternic, atât de inteligentă și mai ales atât de frumoasă, am învâțat că lumea e o continuă schimbare, o continuă fericire sub diferite forme. Nimic nu e lipsit de substanta, așa cum am crezut la început. Doar că, după ce patima iubirii se risipește,fiecare lucru începe să capete alt sens: sensul lui obișnuit.

Red_Doodle_by_sharmz

Un actor

Un actor

 

Într-o noapte parfumată,

Printre oamenii de seamă,

Găsi un actor nebun,

Întrebat-am cum îl cheamă.

 

El se-ascunse sub o haină;

Mă-mbie cu iscusime:

Îți voi arăta o taină

De m-oi găsi prin mulțime.

 

Căutam parcă de-o viață

Și-mi pierise chiar și dorul

De-a afla acel secret…

Până când găsi actorul.

 

Vin’ aproape, zise-acesta

Eu sunt TU, îmi pare bine!

Își lăsă gulerul jos

Iar eu mă văzui pe mine.

Despre drama de idei sau cum m-am regasit in teatrul lui Camil Petrescu

Câteodată mă întreb, mai în glumă, mai în serios, dacă poate fi vorba despre o simplă coincidență. Nu este prima dată când citesc o carte care îmi relevă anumite funcții ale sufletului, funcții de care eram doar parțial conștientă până în momentul ”regăsirii”.

Prima senzație de deja-vu a venit în timpul descoperirii lui Eminescu. Același Eminescu pe care, din cauza faptului că toata lumea îl ridica în slăvi și îi lăuda opera, l-am urât cu toată ființa mea, ba chiar am refuzat să-l citesc. Nu știu de unde am această pornire copilăros de arogantă de a nu suporta ceea ce alții iubesc. Cu toate astea, într-o dimineață de vară, am avut un vis ciudat. L-am și scris, dar nu cu acele cuvinte pe care le-am auzit in vis și care în acel moment mi s-au părut firești, ci cu ajutorul unor logosuri umane, secate de mister. Apoi am citit ”Sărmanul Dionis” și viața mea a început să-și piardă esența. Cine m-ar crede dacă aș spune că începutul operei este exact visul meu, că am scris (într-o formă diferită) tot ceea ce a gândit Eminescu în acel manuscris… Cine ar fi suficient de nebun încât să creadă asta? Eu însămi nu mi-aș dori să fiu crezută. Vreau să știu că sunt originală prin ceea ce sunt, nu prin simpla întâmplare de a avea idei comune, chiar și cu geniile.

Fără să citesc clasicii, fără să mă documentez- îm acel timp în care cuvintele îmi erau aproape șoptite-, printre schițele mele am regăsit pasaje din cărțile pe care le-am citit recent. Ca de exemplu, Jocul Ielelor al lui Camil Petrescu. Acel Gelu, acea forță de renunțare, de abandon complet de dragul unei idei, m-a răscolit complet. Cred că m-am pierdut pe mine, sau am pierdut ceea ce am încercat să clădesc în toți acești ani – prea mulți pentru a mă mira, prea puțini pentru a cunoaște. Gelu este ceea ce aș fi fost eu, dacă m-aș fi născut băiat și aș fi trăit în Bucureștiul anilor 1900, și asta tocmai pentru că nu mă regăsesc în el ca femeie. Nu trăiesc o piesă de teatru, mi-aș plânge de milă; trăiesc însă o viață vecină cu extazul, în care limitele umane și cenzura apar doar ca idee și prin prisma lor se poate pictura o individualitate.

M-aș sacrifica de dragul unei idei, doar dacă ideea aceea mi-ar șopti într-un avânt prostesc că și ea, la rândul ei, s-ar sacrifica pentru mine.

Astenii de toamna

november_by_narcolepticgravity-d32s9cu         Parfumurile orelor târzii sunt pline de farmec, astfel încât am senzația că și sunetele ușor adormite ale universului devin aromate. Îmi aud pașii cum mângâie pământul într-un ritm sacadat, ciudat, ca un început tomnatic plin de mister. Lumina slabă a felinarelor îngrădește strada, oferindu-i o liniște mortuară și întregul oraș se transcende către o viață artificială. Clădirile burgeze din spatele zidurilor masive de cărămidă par să strige nemurirea, în timp ce foșnetul pașnic al frunzelor uscate se îmbină halucinant cu zbor ușor de rândunele. S-a întunecat devreme. Altădată, la ora asta, număram razele purpurii ale soarelui ce dispăreau după dealurile transpirate până când ultimul fascicol mov devenea una cu albastrul cenușiu al cerului de vară. Acum e doar negru. Negru de tăciune, negru solitar, negru tăcut și melancolic.

„A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva… ” O îmbrățișare caldă, un sărut duios în timp ce dorm, o mângâiere, un vis dulce, o fericire luminoasă. Cuvinte vindecătoare așezate cu finețe deasupra capului muribundului, clipe de sublimă sfințenie și adevăr curat, pur, neîntinat.

Ah, toamnă! Tu și melancoliile tale…